Despre preoţie se poate spune
aceeaşi, ce sfinţii au spus despre monahism, şi anume: dacă toată lumea
ar şti cât e de bine să fii călugăr - toţi ar merge la mănăstire. Dar
dacă toată lumea ar şti, cât este de greu să fii călugăr - nimeni nu
ar merge la mănăstire. Preoţia în acest sens este comparabilă cu
monahismul. Este frumoasă, dar şi foarte grea.
Greutatea preoţiei se simte nu de toţi
preoţii şi nu imediat. În special, este grea pentru acei, care nu au
ales această cale de la o chemare interioară, dar s-au lăsat conduşi de
faimă, de posibilitatea de a conduce, poate chiar s-au lăsat amăgiţi de
gânduri despre sfinţenia proprie, sau pur şi simplu după cuvintele lui
Dimitrie al Rostovului, au ales calea preoţiei nu pentru Hristos, ci
pentru bucata de pâine oferită. Un astfel de preot se va simţi
împovărat de slujirea sa, va căuta să scurteze slujbele, va fi supărat
pe oameni şi îi va considera proşti şi enervanţi. Fiecare slujbă va fi
pentru el un chin.Şi e total diferit pentru acei, care nu aşteaptă să
primească nimic de la preoţie, decât însăşi preoţia. Acest har, despre
care ne permitem de multe ori să discutăm, profund şi pe deplin îl
pătrunde pe iereul, care îl iubeşte pe Hristos şi îi slujeşte Lui. Dar
şi aceşti robi ai Domnului nu sunt scutiţi de ispite şi de căderi în
viaţa spirituală. Atunci, când o persoană este hirotonită, el ridică o
povară, greutatea căruia o va simţi numai cu trecerea anilor.
Îmi amintesc de cuvintele
Mitropolitului Antonie (Bloom) despre preoţie. El a comparat preotul cu
acel măgăruş pe care Iisus a intrat în Ierusalim. Din simplitatea sa,
măgăruşul credea că pentru el sunt aşternute hainele, şi pe el îl
întâmpină cu ramuri şi strigăte de salut. Adesea preotul poate uita
faptul că sărutul mânii, adresarea cu "dvs", respectul adânc pentru
preoţie, nu se referă atât lui, cât Domnului Iisus Hristos. Fără să-şi
dea seama, devin acel măgăruş evanghelic, în timp ce singurul preot –
este însuşi Hristos. El e Preotul pentru vecie. Fără El, toţi suntem
nimic.
Iată această conştientizare a propriei
neputinţe fără de Hristos, este necesară preotului. Lui îi este
deschisă nu doar propria conştiinţă, dar şi conştiinţele multor oameni.
Pentru fiecare dintre noi, este suficientă propria persoană pentru
înţelegerea slăbiciunilor omului dar şi păcătoşenia sa. Preotul, mă voi
repeta, o citeşte nu doar din paginile conştiinţei sale, dar şi din
conştiinţele tuturor ce I se încredinţează. Această imagine a păcatelor
adânc înrădăcinate, ce-l înrobesc pe om, adesea dau naştere în ochii
celui ce le priveşte fricii, tristeţii şi chiar şi oboselii. Preotul,
are nevoie mereu de Hristos cel viu şi de prezenţa Sa, pentru ca fiecare
mărturisire să fie primită cu adevărat ca una în Hristos şi fiecare
serviciu oficiat să fie ca pentru prima dată.
Din nou, mă voi referi la cuvintele
Mitropolitului Antonie. El relatează despe un tânăr iereu, care în
momentul sfinţirii darurilor s-a simţit nevrednic de a o face. S-a
retras şi a spus : "Doamne, eu nu pot." Şi atunci I s-a alăturat Cineva
nevăzut. Cineva, care i-a dat puterea de a săvârşi Liturghia. Acesta a
fost Acela, care şi este Singurul ce o săvârşeşte. Probabil fiecare
preot poate din experienţa proprie să relateze despre cazuri similare,
dar sensul e unul: fără Hristos, suntem nimic.
Pe persoana care îşi doreşte să devină
preot, aş încerca să-l fac să mediteze mult la această hotărâre. Un
scriitor spunea că, chiar dacă va fi biciuit în piaţă în fiecare zi, el
nu se va opri din scris. Iată această dorinţă irezistibilă ar trebui să
existe şi la un viitor preot. Această dorinţă fiind însoţită şi de
cunoştinţe, în special a vieţii bisericeşti. Este necesar pentru toată
viaţa de a te îndrăgosti de Evanghelie şi de slujire. Trebuie neapărat
să înveţi să nu observi petele din viaţa bisericii, dar să slijeşti
pentru Hristos.
Şi e neapărat necesar ca Dumnezeu să te
binecuvânteze ca în viaţa ta să ai ca exemplu, un adevărat slujitor al
altarului. Unul, ce-ţi va fi exemplu pentru tot restul vieţii. Nu doar
în Biserică şi la propăvăduire, dar şi prin toată viaţa sa.
Există câteva profesii, care pot fi
numite sfinte. Ele sunt comparabile cu misiunea iereului printr-un şir
de asemănări. Sacră, spre exemplu, este profesia învăţătorului. Cuvântul
"învăţător" - este unul dintre numele Mântuitorului. Mulţi din cei
care nu l-au văzut în El pe Dumnezeu, l-au văzut drept Învăţător. Prin
urmare, oricine aduce oamenilor cunoştinţe despre bine şi lucruri
folositoare este asemenea lui Hristos, într-o anumită măsură.
Învăţător trebuie să fie şi Preotul.
Răbdărea, perseverenţa şi persistenţa, iubirea de discipoli, un păstor
poate învăţa de la profesorii buni.
O altă profesie sacră, am putea numi
profesia medicului. Să-ţi compătimeşti pacientul, să nu eviţi plăgile şi
rănile sale, să fii răbdător şi să fii gata întotdeauna de a mearge
acolo, unde eşti aşteptat – sunt calităţile unui medic adevărat. Fiţi
de acord, aceste trăsături sunt neapărat necesare şi unui preot. Acest
lucru înseamnă că putem învăţa şi de la oamenii în halate albe, nu doar
din manualele de la seminar.
Şi în cele din urmă, a treia profesie
asemănătoare preoţiei, aş numi profesia de militar. El, ca şi păstorul
nu lucrează, ci slujeşte. El depune jurământ şi trebuie să-i fie fidel.
Pentru el, ca pentru nimeni altcineva, trebuie să fie prezente
calităţile, cum ar fi ascultarea, sacrificiul, curajul şi disciplina. Şi
este asemănător prin ceea ce trebuie să prezinte cu un preot.
Iată aceste trei profesii în mare măsură
ne ajută să înţelegem adevăratul sens al preoţimii. Preotul trebuie să
fie un învăţător, doctor, şi luptător.
După aceste cuvinte aş vrea să vă aduc
aminte despre Diogene. Acela, care avea o concepţie înaltă despre om,
dar nu-l putea găsi în viaţă, după închipuirea sa ideală despre el. În
plină zi, cu o lumânare aprinsă, el putea apărea pe stradă, repetând
cuvintele: Caut un om.
Parafrazându-l pe Diogene, aprinzând o
lumanare, vreau să spun, sunt în căutarea unui preot. Vreau să spun,
unde sunteţi medicilor şi soldaţilor, păstorilor şi rugătorilor? Atât de
mult ne lipsiţi şi lumea piere fără adevărata preoţie.
Dumnezeu ne-a spus : Rugaţi-vă, deci,
Domnulului secerişului, ca să scoată lurcători la secerişul Său, căci
secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini.
ToţI creştinii trebuie să se roage
Domnului, ca să aducă la calea preoţimii „lucrători buni”. Ei vor veni
la timpul lor. Ei nu pot să nu vie. Din fiecare genereţie se nasc
adevăraţi slujitori ai lui Hristos. Şi omul atent observă cu nu suntem
privaţi de ei şi azi. Nu le vom duce lipsa şi pe viitor. Eu cred că aşa
va fi.
protoiereu Andrei Tcaciov
Traducere Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul
www.pravoslavie.ua
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu