Persecuţii împotriva creştinilor

Nero (54-68)

Nero Claudius Caesar s-a născut în anul 37 şi căsătorit cu Octavia. Din anul 60 a urmat modelul lui Caligula (despotismul oriental-elenistic). Persecuţia contra creştinilor a cunoscut momente crude şi nemaivăzute: creştinii erau aruncaţi fiarelor în arene, alţii erau arşi pe rug, sfâşiaţi de animale şi martirizaţi multe alte feluri.
Martiri: nu este cunoscut numărul mucenicilor, dar se apreciază a fi fost mulţi, printre care - după Tacitus şi Clement Romanul - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Nefiind cunoscuţi martiri şi în alte oraşe, se consideră că persecuţia s-a limitat numai asupra creştinilor din Roma.
Decretat de senat hostis publicus (lat. „duşman public”) şi condamnat la moarte la 9 iunie 68, Nero s-a sinucis rostind cuvintele Qualis artifex pereo (lat. "Ce mare artist piere").

Domiţian (81-96)

Titus Flavius Domitianus s-a născut în anul 51 din Vespasian si Flavia Domitilla şi a fost desemnat succesor la tron în 79 de fratele său mai mare, Titus. Este caracterizat ca fiind un om ambiţios şi foarte gelos, dar mai ales răzbunător. Domiţian se autointitulează “dominus et deus” şi guvernează pe baza despotismului, ca şi Caligula şi Nero.
Victime: el a persecutat şi rude cum ar fi vărul său Flavius Clemens şi soţia acestuia Flavia Domitilla, consulul Acilius Glabrio şi mulţi alţii, iar după tradiţie Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a fost exilat în insula Patmos între anii 90-95.
Persecuţia lui a fost scurtă, el căzând victimă unui complot organizat de Partenius, comandantul gărzii palatului şi de soţia sa Domitilla Longina. După el, senatul l-a proclamat împărat pe Nerva (96-98) care nu a mai dat curs acuzaţiilor împotriva creştinilor.

Traian (98-117)

Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia

Marcus Ulpius Traianus s-a născut în sudul Spaniei în anul 53, fiind un foarte bun militar, administrator şi cel mai însemnat cuceritor roman după Iulius Caesar. Cu toate ca era drept şi cinstit, el a fost un persecutor al creştinilor, realizând primul rescript referitor la ideile sale despre creştini. Rescriptul a fost emis datorită unei scrisori din partea lui Pliniu cel Tânăr în 111-112 din care Traian afla că datorită creştinilor templele se goleau, nu se mai respectau sărbătorile, iar animalele nu se mai cumpărau pentru sacrificii. Traian hotărăşte ca să fie persecutaţi cei care sunt dovediţi şi denunţaţi, iar cei care nu apostaziază să fie pedepsiţi. În concluzie creştinii nu erau pedepsiţi datorită faptului că încălcau legile, ci datorită numelui de creştin.
Ca martiri mai însemnaţi din acea perioadă sunt sfinţii Ignatie al Antiohiei murind aruncat la fiare în anul 107 şi Simeon al Ierusalimului, care avea 120 de ani.

Hadrian (117-138)

Publius Aelius Hadrianus s-a născut în Italia în anul 76. A fost ales împărat la insistenţele soţiei lui Traian (Plotina), când acesta era pe patul de moarte. Era caracterizat printr-o mare pasiune de a cunoaşte cât mai multe, fiind un iubitor de cultură si artă şi poate din această cauză el a încercat să liniştească furia maselor precizând ca oamenii să nu fie deranjaţi, însă dacă denunţătorii creştinilor au dreptate, acei creştini să fie aduşi în faţa tribunalului.

Antonin Piosul (138-161)

Antonin Piosul (Antoninus Pius)s-a născut în anul 86 şi provine dintr-o familie senatorială din Galia. În timpul domniei sale a asigurat statului o bogăţie financiară, o bună administraţie fiind considerat tipul împăratului ideal. Cu toate că el nu a persecutat creştinii, totuşi au existat martiri datorită unor guvernatori provinciali.
Cea mai cunoscută persecuţie din timpul său este cea de la Smirna unde au murit 11 creştini, unul dintre ei apostaziind. Aici a căzut victimă şi episcopul Policarp (23 februarie 155), fiind străpuns cu pumnalul şi apoi ars pe rug.
Important este faptul că Antonin Piosul i-a adresat o apologie Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful.

Marcu Aureliu (161-180)

Marcus Annius Verus s-a născut 121 în Peninsula Iberică. Numele lui este schimbat în Marcus Aelius Aurelius Verus de către Antonin Piosul căsătorindu-se cu fiica lui Antonin, Faustina.
Acesta era preocupat de filosofie, de cultură şi în general de învăţământ.
Din cauza filosofiei stoice şi a raţiunii de stat declanşează persecuţia după principiul neronian : "non licet esse vos" ("nu aveţi voie să existaţi").
Martiri: tânăra nobilă romană Cecilia şi filosoful creştin Iustin împreună cu 6 creştini denunţaţi de Crescens în 165.
O altă persecuţie este cea din Galia în Lungdinium (Lyon) şi Vienna, pe valea Ronului, în 177, unde au murit 48 martiri majoritatea de origine orientală. Cei mai cunoscuţi sunt: Blandina, Ponticus, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Maturus, Atal, Vivliada, Vettius, Epagathus şi marele episcop al Lugdinunumului (Lyon), Potin în vârstă de 90 ani. Trupurile lor au fost arse şi aruncate în râul Ron.
Alţi martiri: episcopul Publie (Atena), Sagaris (Laodicea) şi Carp, diaconul Papil şi creştina Agatonica (Pergam).
Lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranţă pentru creştini datorită victoriei romanilor asupra quazilor şi marcomanilor în 174 , victorie atribuită legendar rugăciunilor creştinilor care au scăpat armata de secetă.
La 17 martie 180 împăratul a murit, probabil de ciumă, ridicându-se în memoria sa o columnă cu scene din primul război cu marcomanii.

Comodus (180-192)

Lucius Aelius Aurelius Commodus Antonius este fiul lui Marcu Aureliu şi al Faustei. Spre deosebire de tatăl său care îi oferise o educaţie aleasă, el trăieşte o viaţă dezorganizată şi scandaloasă. Historia Augusta (cap.XIX, 2) îl caracterizează ca "neruşinat, necinstit, spurcat la gură, murdar şi desfrânat, mai crud decât Domiţian, mai necurat decât Nero".
Faţă de creştini s-a arătat tolerant, dar totuşi au fost 12 martiri scilitani în anul 180, actul lor martiric fiind primul document creştin în limba latină.
Alţi martiri: senatorul roman Apollonius care este decapitat în 181 la 21 aprilie, alţii în Asia Proconsulară, Frigia şi Siria. Sfârşitul domniei s-a arătat mai tolerant faţă de creştini, datorită soţiei sale Marcia, care îi simpatiza pe creştini.

Septimiu Sever (193-211)

Septimiu Sever s-a născut în anul 146 în oraşul Leptis Magna şi căsătorit cu fiica unui preot sirian, Iulia Domna. La început era indiferent datorită faptului că, spune Tertulian, avea la palat un creştin, Proculus Torpacion, care-l vindecase de o boală.
În 197 izbucneşte o puternică persecuţie în Africa datorită unor revolte în Orient.
Ca martiri: în Alexandria era Leonida, tatăl lui Origen şi unii elevi şi catehumeni cum ar fi Plutarh Sarenus, Heraclide şi Heron, Sarenus, Potamiana şi mama acesteia Marcela, Herais şi un soldat Basilide care a încercat să o protejeze pe Potamiana şi pentru aceasta i s-a tăiat capul.
În Cartagina: Perpetua şi sclava acesteia Felicitas şi încă 4 creştini: Saturnius, Secundus, Saturus şi Revocatus.
Şi în Capadocia şi Frigia s-au înregistrat victime aici intrând şi Irineu, episcopul Lugdunumului (Lyon).
În Asia Mică: Sfântul mucenic Haralambie, episcop în Cetatea Magneziei.
Alţi martiri: Sfântul mucenic Irineu, episcop de Lungdunum (Lyon)
Moare în 4 februarie 211 la Eburacum în Britania lăsând conducerea Imperiului fiilor săi: Caracalla şi Geta.

Alexandru Sever (222-235)

Marcus Aurelius Severus Alexander provenea din Fenicia şi câştigă simpatia Romei fiind declarat împărat în 222. El favoriza cultele orientale, iar Hristos apărea ca un zeu alături de ceilalţi zei. În camera unde se închina în fiecare dimineaţă se găseau scris versetul de la Luca 7, 13 şi Matei 7, 12 ("Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea") numită "regula de aur". Creştinii aveau de revendicat un teren de la cârciumari, iar împăratul le dă câştig creştinilor: "Vreau mai bine ca Dumnezeu să fie adevărat într-un chip oarecare pe acest loc, decât să-l dau cârciumarilor".
Alexandru Sever avea ca mamă pe Iulia Mammaea, care dialoga cu Ipolit la Roma şi cu Origen în Antiohia. În anul 235 Alexandru şi mama sa au fost ucişi la Mogontiacum (Mainz) datorită unor nemulţumiri ale legiunilor cantonate pe Rin.

Maxim Tracul (235-238)

Caius Iulius Verus Maximianus a făcut o strălucită carieră militară având o puternică forţă fizică. Maxim Tracul este declarat "hostis publicus" de Antonius Gordianus Sempronianus, dar iese învingător la Cartagina. El este omorât de soldaţii din Italia pe când încerca să cucerească Aquileea. El declanşase o persecuţie împotriva clerului creştin. Eusebiu de Cezareea spune că Maxim a poruncit uciderea "conducătorilor Bisericii, vinovaţi de învăţătura cea după Evanghelie" (Istoria bisericească, VI, 28).
Martiri: la Roma sunt exilaţi doi episcopi rivali Ponţian (230-235) şi Ipolit (235) care au murit în Sardinia.
În Orient: preotul Protoctist, diaconul Ambrozie şi mulţi alţi creştini din Capadocia.

Gordianus al III-lea (238-244) şi Filip Arabul (244-249)

Nu s-au înregistrat martiri în timpul lor, iar Fericitul Ieronim spune că Filip Arabul ar fi fost primul împărat roman creştin ("primus de regibus romanis christianus fuit" - De viris illustribus, 54).

Persecuţiile generale

Decius (249-251)

Caius Messius Quintus Decius se confruntă cu Filip Arabul la Verona pe care îl ucide. Îl numeşte cenzor pe Valerian, viitorul împărat roman (253-260), iar cu privire la creştinism, acesta dorea distrugerea sa, considerând că este un element distructiv în cadrul Imperiului. El hotărăşte ca persecuţia să devină generală, urmărind distrugerea creştinismului ca religie. În anul 249 împăratul Decius a dat un edict de persecuţie, prin care toţi creştinii, indiferent de vârstă sau stare socială, erau obligaţi să vină personal şi să apostazieze. Celor care fugeau li se confiscau averile şi când se întorceau acasă erau ucişi, dar cel mai des se urmărea apostazierea şi nu uciderea lor.
Origen spunea că atunci când creştinul suporta toate torturile erau întristaţi toţi judecătorii, iar când apostaziau se bucurau nespus de mult (Contra Celsum, VIII).
Erau foarte mulţi creştini care apostaziau împreună cu episcopul Evdemon al Smirnei şi aceştia au fost împărţiţi în patru categorii după gravitatea lor:

1. sacrificaţi erau denumiţi cei care sacrificau zeilor.
2. thurificaţi erau cei care sacrificau numai ardere de tămâie
3. libellatici erau cei care obţineau un certificat (lat. libellus) pe bani conform căruia au sacrificat zeilor, dar fără să sacrifice.
4. acta facientes erau cei care declarau că nu sunt creştini.

Martiri: episcopul Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei, preotul Pionius din Smirna, alţii din Egipt, Grecia.
După un an de persecuţii, împăratul şi-a dat seama că Biserica era foarte puternică şi nu putea fi distrusă. Decius a murit pe 21 noiembrie 251, în luptele cu goţii din Moesia.

Trebonius Gallus (251-253)

Acesta a fost influenţat de fanatismul roman împortiva creştinismului, iar printre cei persecutaţi este şi episcopul Corneliu al Romei.

Valerian (253-260)

Publius Licinius Valerianus s-a născut în anul 218 şi în timpul acestuia se face prima divizare geografică a Imperiului. Ca persoană era cinstit şi onest, dar foarte influenţabil.
La început el a tolerat pe creştini, dar este influienţat de Macrian, un păgân fanatic care îl corupe pe Valerian să dezlănţuie persecuţia împortiva creştinilor considerând că va putea acoperi o parte din deficitul economic al Imperiului din averile lor.
Acesta emite edictul din august 257 şi din 258 obilgând creştinii să sacrifice zeilor şi confiscându-le averile.
Martiri: episcopul Sixt al II-lea al Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus al Tarragonei cu diaconul Laurenţiu şi Dionisie al Alexandriei. În Africa 153 de creştini sunt aruncaţi intr-o groapă cu var nestins, alţii sfâşiaţi şi arşi.
Moare la Edessa într-un conflict cu Shapur I la 260 căzând prizonier, iar trupul său este umplut cu paie şi aşezat într-un templu.

Gallienus (260-268)

El renunţă la persecuţiile împotriva creştinilor datorită soţiei sale Salonina, prietena creştinilor şi datorită sorţii tatălui său. Emite un rescript de toleranţă prin care i se înapoiază Bisericii bunurile confiscate, iar creştinii îşi practică cultul în pace.

Aurelian (270-275)

Lucius Domitius Aurelianus s-a născut la 214 în Moesia şi îşi adoptă titulatura de "Dominus et Deus" (Domn şi zeu) datorită faptului că restabileşte unitatea Imperiului şi datorită cultului zeului Mithra pe care îl practică.
În 174 dă un edict împotriva creştinilor, iar în 275 este asasinat la Caenophrurium aproape de Bizanţ.

Diocleţian (284-305)

Caius Aurelius Valerius Diocletianus s-a născut în Dalmaţia la 240 dintr-o familie săracă. Din momentul în care devine împărat, începe o reorganizare riguroasă a administraţiei imperiului roman.
El inagurează o nouă formă de guvernare (tetrarhia) şi îl asociază pe Maximian ca Augustus, iar după aceasta cei doi îşi asociază câte un Cezar: Diocleţian pe Galerius, iar Maximian pe Constanţiu Chlorus (tatăl Sfântului Împărat Constantin cel Mare).
La început Diocleţian s-a arătat tolerant cu creştinii, dar Galerius era un anticreştin fanatic.
În 297 Galerius obţine o victorie împotriva perşilor şi declanşează prigoana contra creştinilor. La Durostorum există martiri precum Iuliu şi soldaţii Isihie, Marcian, Valentinian, Nicandru şi Pasicrat, iar pe braţul Sfântul Gheorghe al Dunării, preotul Epictet şi Astion.
Diocleţian cere să fie consultat oracolul de la Milet care se pronunţă împortiva creştinilor. Din această cauză la 24 februarie 303 dă primul edict împotriva creştinilor, ce consta în interzicerea adunărilor, dărâmarea locaşurilor de cult, apostazierea.
Galeriu o obligă să aducă sacrificii zeilor pe soţia şi fiica lui Diocleţian, ştiindu-le că îi simpatizează pe creştini.
În aprilie, Diocleţian emite cel de-al doilea edict care consta în arestarea episcopilor, preoţilor, diaconilor, exorciştilor şi lectorilor, care dacă nu apostaziau erau ucişi.
La 27 septembrie 303 se dă cel de-al treilea edict, toţi membrii clerului fiind obligaţi să apostazieze, iar dacă refuzau erau ucişi.
În 304 se dă cel de-al patrulea edict, din iniţiativa lui Galerius, declarându-se război creştinismului şi aplicându-se pedepse foarte aspre.
Martiri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (Capadocia), Sfântul Mare Mucenic şi tămăduitor Pantelimon (Nicomidia), Antim episcopul Nicomidiei, Sfânta Varvara (Egipt), Sfinții Doctori fără de arginți Cosma şi Damian (Cilicia), Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia, Margareta (Antiohia Pisidiei), sfintele Agapi, Irina şi Hiona (Tesalonic), episcopul Irineu (Sirmium), diaconul Dimitrie, Secundus, Basilla, Anastasia, preotul Montanus (Singidunum), episcopul Victorin de Poetavio (Austria), "cei patru încoronaţi" (de fapt cinci, ei fiind sculptori).
Pe o inscripţie de la Cernavodă atunci Axiopolis din sec. al IV-lea sunt menţionate numele martirilor: Chiril, Tasie, Chindea, Dasie de Durostorum.
Au murit şi cei patru martiri de la Noviodunum: Zotic, Atal, Camasis şi Filip aflaţi la Niculiţel şi aşezaţi la Mănăstirea Cocoş.
Diocleţian şi Maximian se retrag în 305, iar în 316, respectiv 310, ei mor, cel din urmă sinucizându-se după înfrângerea sa de către Constantin cel Mare.
Galerius şi Constanţiu Chlorus îşi asociază câte un Cezar: Galerius pe Valerius Maximianus Daia, iar Constanţiu pe Flavius Valerius Severus. La moartea lui Constanţiu Chlorus, în Britania este ales Constantin, iar Maximian reintrând în viaţa politică încearcă să-l atragă pe acesta de partea sa.
Maximian Herculius se proclamă a treia oară împărat, dar este înfrânt de Constantin şi se sinucide la Massalia în 310.
Faţă de creştini situaţia nu se schimbase, iar printre martiri se numără Sfântul şi marele mucenic Dimitrie (Tesalonic, anul 306) şi Sfânta Ecaterina martirizată în anul 307 la Alexandria.
În 311 Galerius se îmbolnăveşte şi dă un edict de toleranţă prin care creştinii îşi pot desfăşura în linişte cultul.
Cu toate acestea Maximian Daia organizează păgânismul, cunoscându-se martiri: Petru (Alexandria), Phileas (Thumuis), preotul Pamfil (Cezareea Palestinei) şi preotul Lucian (Nicomidia).
Patru Auguşti rămân să conducă imperiul şi anume: în Răsărit Licinius şi Maximian Daia, iar în Apus: Constantin şi Maxenţiu.
Constantin se luptă cu Maxenţiu, învingându-l în lupta decisivă la Pons Milvius în 29 octombrie 312; Maxenţiu moare înecat în Tibru.
Constantin atribuie victoria lui Dumnezeu, arătându-i-se sfânta cruce pe cer alături de cuvintele: "in hoc signo vinces" (lat. întru acestea vei învinge).
Licinius îl învinge pe Maximian Daia la Adrianopol în 30 aprilie 313, rămânând împărat al Orientului, iar Constantin al Occidentului.
Cei doi se întâlnesc la Mediolanum (azi Milano, în Italia) în anul 313, dând un edict prin care creştinii sunt favorizaţi. Acest act este redactat de Lactanţiu în Despre moartea persecutorilor 48, 2-12 şi menţionat de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească X,5,2-14.
Creştinii au cale liberă fără restricţii de aş-i practica cultul, anulându-se toate edictele anticreştine. Acest edict recunoştea Biserica drept o instituţie organizată.
Liciniu îi cedează lui Constantin provincia Illyricum şi, din această cauză, Liciniu îi persecută pe creştini: astfel în 320 şi 324 sunt îngheţaţi cei 40 mucenici în lacul Sevatia. Liciniu este condamnat la moarte în 324, iar Constantin, convertit la creştinism, rămâne singurul conducător al imperiului.
Religia creştină ajunge în secolul al IV-lea "religie de stat".