Neatenţia, invidia, nemulţumirea. Ce
părere aveţi despte aceste calitaţi, dar mai corect ar fi - patimi
suflteşti ? Şi mai am o întrebare : poate fi fericit omul chinuit de
invidie, neatenţie, nemulţumire? Desigur că pot exista păreri diferite,
dar totuşi cred că fericirea unui asemenea om nu e prea posibilă.
Invidia îl va îndemna privirea acestului om într-un timp şi loc unde îi va fi mai bine, fiincă el nu este acolo.
Neatenţia îi va acoperi din imaginiea
percepută multe evenimente şi lucruri minunate şi extraordinare.
Nemulţumirea îl va face să provoace suferinţe şi altora, nefiind în
stare să aprecieze mângâierea şi dragostea primită.
Toate vor fi "nu aşa" pentru omul în
cauză. Toată lumea îi va fi nu cum şi-ar dori. De la nemulţumirea de
propria viaţă se va încumeta să zică şi el asemenea lui Salieri, că nu
există dreptate în lume, dar şi nici mai presus de ea.
Atunci când starea aceasta interioară
pune stăpânire pe numeroase suflete, atunci lucrurile merg tot mai rău.
Locuim tocmai într-o asemenea stuaţie. Nu doar beţia, un viciu existent
de mai demult şi desfrânarea care de la un timp întrece toate patimile,
sunt cele mai grele păcate ale noastre. Dar şi mai mult ne chinuie
deznădejdea. Deznădejdea născută de nemulţumire, neatenţie, invidie şi
nerecunoştinţă.
"Şi nimic din toată lumea nu şi-a dorit să binecuvânteze”, – iată diagnoza. E o stare demonică.
Şi atunci cum rămâne cu Bucuraţi-vă
pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta
este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi?
Unde e salvarea de la tristeţe? Desigur
că nu în înmulţirea plăcerilor. Omul atent ar trebui să ştie că
înmulţirea plăcerilor primite doar agravează tristeţea şi o face de
netămăduit,. Îndeplinirea diferitor dorinţe paote să ne dea doar unica
experinţă de folos, şi anume, că de la îndeplinirea dorinţilor omul nu
devine mai fericit. „Setea” se înteţeşte, iluziile dispar, dar fericirea
aşa şi nu o obţinem.
Pentru ca să trăiască, să muncească şi
să se bucure, e necesar ca omul să aducă şi mulţumire pentru toate
existente din viaţa sa. Mulţumirea e un leac tămăduitor şi împotriva
invidiei şi neatenţiei şi desigur a nemulţumirii.
Iată de ce principala slujbă a Bisericii
noastre este Euharistia - aducera mulţumirii, iar principala parte a ei
este încununată de cuvintele "Să mulţumim Domnului”.
Să-i mulţumim pentru lumea creată,
pentru intrarea noastă în această lume şi pentru părăsirea ei, pentru
toate cele primite în dar de la Dumnezeu şi cunoscute de noi, dar şi
neapărat pentru cele necunoscute. Trebuie să învăţăm să mergem la
biserică anume pentru a aduce această mulţumire. Toate celelalte se vor
adăuga, ca mai puţin importante, la locul lor. Şi pomelnice vom scrie şi
lumânări vom aprinde, şi acatiste vom asculta. Dar cel mai important e
că vom trece pragul Bisericii pentru a mulţumi Domnului.
Omul care ştie să fie recunoscător
Domnului, ştie Cui trebuie mereu să-I mulţumească, e un om energic,
puternic şi atent. El după cuvintele Apostolului este bine pregătit
pentru orice lucru bun.
Un creştinism mâhnit şi nemulţumit e o
acceptare binevolă a unui ghetou. Un creşinism puternic e acela care
aduce bucurie, bucuria despre Dumnezeul nostru.
La acesta şi trebuie să-i chemăm pe acei care încă nu a găsit calea către sfânta Liturghie.
Toţi reformatorii promit oamenilor
fericerea şi dacă presupunem că fericirea şi înseamnă îndeplinirea
dorinţilor, atunci vom muri adânc nefericiţi. Dar omul nu trebuie să fie
fericit "undeva” şi „cândva”, dar acum şi aici. Şi e foarte şi foarte
posibil, dacă atunci când omul stă în faţa Creatorului nu vom zice
„Dă-mi”, dar – „îţi mulţumesc, Doamne”.
***
Romancierul Salinger, auitorul romanului
„ De veghe în lanul de secară” are şi o altă povestioră destul de
interesantă pentru noi Franny şi Zooey. Franny este o tânără care vrea
să devină actriţă. O tânără intelegentă ce caută sensul vieţii şi şi
revelaţii spirituale. Nu suportă doar careva cunoştnţe de suprafaţă ci
vrea să afle sensul adânc la tot ce o frământă. În căutările sale
desopreră Rugăciunea lui Iisus şi începe practicarea ei.
Aceste „exersări duhovniceşti” au mărit
şi mai mult detaşarea sa de la viaţa lumească, dar nu i-au dat nici
putere, nici lumină şi nici bucurie. O rugăciune fără roade şi fără
apropiere de Dumnezeu.
De la aceste experimente riscante cu
propriul suflet înceară să-şi salveze sora Zooey. El se revoltă că sora
sa nu-şi respectă mama, care încearcă să aibă grijă de fata care slăbise
şi se îmbolnăvise în toate aceste rătăciri. Zooey se revoltă că sora nu
înţelege că rugăciunea nu poate fi doar o practică psihofozică. Pentru
ea rugăciunea nu e un mod de a comunica cu Dumnezeu, pe care ea L-ar
iubui, dor o stare magică de a ajinge la careva revelaţii. El îi spune
sorii:
-Îţi voi spune doar un lucru Franny, un
lucru pe care îl cunosc. Şi nu aş vrea să te supăr. Dacă tinzi atât de
mult către viaţa religioasă, atunci să ştii că nu vezi nici lucrurile
elimentare, care au loc chiar sub nasul tău, şi cu o importanţă şi
intensitate foarte mare. Nu-ţi ajunge înţelegere măcar să beai cana de
bulion sfinţit de mama îngrijorată.
Chiar dacă vei cutreera toată lumea în
căutarea unui îndrmător spritual, un guru sau chiar un sfânt, nu te va
ajutra cu nimic. Cum de fapt îţi vei da seama că este un om desăvârşit,
dacă tu nu descoperi că ceea ce ţi se întinde ca ajutor e ceva sfinţit
şi anume pentru tine? Îmi poţi răspunde?
Acel bulion a fost sfinţit de dragostea
şi grija mamei, adică pe aceea pe ce se ţine întreaga lume. Şi noi toţi
suntem vinovaţi că nu putem deosebi acel „sfinţit” bulion, zâmbetele
„sfinte”, strângerele de mână sfinţite, şi celelalte daruri cereşi pe
care le primim zilnic doar sub învelişul mai puţin vizibil al celor
lumeşti. Anume de la această imposibilitate de a observa cele sfinte
între cele obişnuite şi suntem nefericiţi.
Neatenţia. Nerecunoştinţa. Invidia.
Însăşi tendinţele religiose nu-l vindecă
pe om, atunci când sufletul nu e gata să se tămăduiască. Nu au nici nu
rost nici rugăciunea inimi, nici postul şi nici altele dacă omul nu e în
stare să aprecieze frumuseţea simplă şi căldura sinceră. Iată legea
spirituală care acţionează şi va acţiona mereu, în viaţă nicicând nu vei
realiza nimic dacă neatenţia şi nerecunoştinţa ţi-au închis omului
ochii de la „minunile obişnuite”.
Noi toţi suntem înconjuraţi de daruri şi
învăluiţi de nu puţine minuni. Deaceea uimirea plină de recunoştinţă
trebuie să fie o dominantă a vieţii noste interne. Şi toţi trebui să
înveţe aceste lucruri şi acei care sunt creştini nu doar cu numele şi
acei care abea caută calea spre Biserică.
Doar nu degeaba principalele cuvinte ale Liturghiei sunt "Să mulţumim Domnului”.
Traducere Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul
www.pravoslavie.ru
http://luminaortodoxiei.com/ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu