Luna noiembrie are o
semnificaţie deosebită în
biografia lui Dostoievski. Dacă 11 noiembrie 1821 este data naşterii marelui
scriitor rus, ziua de 16 noiembrie 1849 reprezintă momentul crucial pentru
viitorul său. Arestat şi condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile
unui grup de tineri intelectuali liberali din Cercul Petrașevski, în cadrul cărora se purtau discuţii împotriva ţarului Nicolae I, este transportat la locul de execuţie. În ultimul
moment însă, un trimis anunţă că pedeapsa condamnaţilor este comutată din
ordinul ţarului în 4 ani de munca silnică, precum şi serviciu militar pe viață. Atât activitatea literară, cât şi itinerariul
spiritual al lui Dostoievski, sunt puternic marcate de această experienţă
limită, experienţă pe care o descrie memorabil în paginile romanului Idiotul, scris la aproape două decenii
după acest eveniment (1868):
,,[...] Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am
întâlnit anul trecut. I se întâmplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu
seamă prin faptul că se întâmplă foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o
zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise sentinţa: era
condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute
după aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepsei. Dar în intervalul
dintre cele două sentinţe, timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un
sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă convingere că peste câteva
clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Îl ascultam cu un
nepotolit interes şi eram atât de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a
trăit în acele momente, încât ii ceream mereu noi şi noi amănunte. I se
întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată nu
va fi în stare să uite nimic din cele trăite în acele momente. La vreo douăzeci
de păşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se înălţau
trei stâlpi, pentru că erau mai mulţi condamnaţi; îi duseră pe primii trei la
stâlpii aceştia, îi îmbrăcară în veşmântul morţii (nişte cămeşoaie lungi,
albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să nu vadă puştile;
apoi îi legară de câte un stâlp, iar în faţa fiecăruia se alinia câte un rând
de soldaţi.
Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie
executat în seria a treia.
Un preot, cu o cruce în mână, se apropie rând pe rând de fiecare. Asta
însemna că nu le rămăseseră decat cinci minute de trăit, atâta tot. El spunea
că cele cinci minute îi părură de o durată nesfarşită, de o bogăţie imensă; i
se părea că în aceste cinci minute are de trăit atâtea vieţi, încât n-avea
niciun rost să se gândească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul
se apucă să-şi facă ultimele dispoziţii; îşi împărţi deci timpul în felul
următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două — ca să se
gândească la sine însuşi şi-i mai rămânea un minut ca să arunce cea din urmă
privire in jurul său. Îşi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii
şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin
de sănătate şi de vigoare. Luându-şi rămas-bun de la prieteni, îşi amintea că îi
adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că
aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la
prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gândească la sine
însuşi. Ştia dinainte la ce se va gândi: voia anume să-şi închipuie cât se
poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine asta, că, uite, el acum
există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva
— dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să
găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi
turla aurită a catedralei strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi
amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această turlă scăldată în raze
scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i
se părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va
contopi într-un fel oarecare...
Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi
trebuie să survină îndată erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se
păruse în acele clipe mai îngrozitor decat gândul continuu: „Dar dacă ar fi să
nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime!
Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar,
aş drămui cu zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!"
Spunea că în cele din urmă gândul acesta îi devenise atât de nesuferit, atât de
chinuitor, încit ar fi vrut să fie împuşcat cit mai repede."
*
Mai
jos sunt câteva fragmente dintr-un interviu despre Dostoevski şi opera
lui cu Părintele Gheorghe Holbea, profesor la Facultatea de Teologie
"Justinian Patriarhul" din Bucureşti.
Părinte profesor, se foloseşte foarte des sintagma “caracterul religios al
operei lui Dostoievski”. În ce constă amprenta creştinismului asupra operei
scriitorului rus?
Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind
profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele
lui spiritual, sădit într-un trup plăpînd, a crescut, transformîndu-i trupul
bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a
produs pămîntul rus, chiar european. Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul
sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat şi i-a
desăvîrşit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său,
cucerită de socialismul ateu şi de indiferentism, l-a oţelit şi mai mult în
lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu fiinţa sa sufleteacă, ce simţea
un fior mistic în faţa dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre
slujire, spunea Ştefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul
întregii lui stări sufleteşti. Sufletul său se prelungeşte într-al eroilor săi.
Fiinţa sa cunoaşte întîlnirea cu Dumnezeu, dar şi zbuciumul întâlnirii cu “cel
rău”, cunoaşte starea de rai, dar şi infernul, este stăpânită de cea mai
strălucitoare lumină, dar este asaltată şi de cea mai adâncă întunecime.
Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul şi libertatea se
revelează celui care are viaţă duhovnicească. Pentru el, creştinismul este
religia libertăţii şi a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinţilor
Părinţi) este o prelungire înspre adîncul fiinţei lăuntrice a sufletului.
Sufletul conţine lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului
licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă. Lumina
duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este
domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare
niciodată o fuziune, întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de
tensiune, de suferinţă şi durere.
Dostoievski descoperă cultura
Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii
(părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima (”Fraţii Karamazov”).
Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării
filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, cînd apar şi primele ediţii
ale “Filocaliei” în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale
slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în
mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este
o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază
pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea
noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă
puterea harului dumnezeiesc.
Întîlnirea cu Hristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită.
Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din
altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi şi
trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim
apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea
virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate
capătă un sens, o frumuseţe.
Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului
şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a
păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului.
Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă
lumea lui Dumnezeu, deşi în El crede. “Eu Îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-L accept
doar printr-o simplă bucurie, ci, mai mult, accept şi înţelepciunea Lui şi
scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul
vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii
(…) Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a
lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit
nicidecum” (Fraţii Karamazov). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire:
“Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare
firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi
dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei
pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri”. Stareţul ne povăţuieşte:
“Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se
cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de
practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare,
ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un
răufăcător”.
“Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi”
Iubirea pentru toţi şi pentru toate, adică pentru oameni, dar şi pentru
întreaga făptură, chiar şi pentru un firicel de iarbă, şi conştientizarea că
vinovat pentru răul din lume eşti în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii
dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru
ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Şi iarăşi, iubind omul, nu-l vei mai
învinovăţi şi vei recunoaşte că vinovat pentru păcatul lui eşti şi tu. Dacă ar
fi lumina ta aşa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la
păcat. Făcînd aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colţişor din acest
pămînt îmbibat de păcat şi de suferinţă. Lumea nu poate fi schimbată. “Ca să
ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe
(…) raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi”, spune
Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, stareţul Zosima.
“Dostoievski a căutat toată viaţa lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om şi
la sfârşit el a ştiut să citească în om numele lui Hristos… a coborât în
infernul acestei lumi şi a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos… în cruce el
a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri şi
Domnul îngerilor”, spune Paul Evdokimov.
Sursă interviu: Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu