Ortodoxia din ţara noastră se confruntă recent cu o mentalitate occidentală profund secularizată, pe deplin diferită, chiar adversă mentalităţii liturgice ortodoxe, ritmate de slujbe zilnice, alimentate cu oxigen duhovnicesc prin rugăciunea inimii (care este respiraţia sufletului) şi culminând cu Liturghia dumnezeiască.
În Bisericile creştine apusene, s-a operat o distincţie fundamentală între sacru şi profan, dimensiuni ireconciliabile pe plan noetic şi practic. Astfel, omul occidental trăieşte într-un univers profanat, din care a fost extirpat orice sens religios, sacralitatea fiind expulzată în zonele private ale societăţii sau redusă la un ritualism conformist (ex. Rugăciunea dinainte de cină). Sacrul a devenit exotic, rarefiat, ascuns în spatele zidurilor masive de catedrală, amputat de har. El conţine mai mult o dimensiune memorială, de anamneză, decât o prezenţă vie în inima oamenilor.
Dimpotrivă, în ortodoxie, omul credincios trăieşte liturgic întreaga zi. Face cruce pe pernă, se trezeşte în Tatăl nostru, se închină înainte de lucru şi după el, înainte şi după masă, îşi ritmează viaţa cu rugăciunea inimii, îşi sfinţeşte casa, maşina, pomii, animalele, viaţa pământească (începutul, culminaţia, sfârşitul). Pune icoane în casă, în maşină, la birou, în portmoneu lângă poza fiinţei iubite. Poartă Cruce la gât, luând jugul cel ceresc al Mirelui. Toate simţurile primesc revărsarea de har a credinţei:, văzul – icoană şi cult, auzul – cântare, mirosul – tămâie şi mir, pipăitul – gestica liturgică, îngenuncheri, metanii, gustul – hrănirea cu Dumnezeu în Euharistie: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8).
Occidentul a scurtat prin modernizare (a se citi amputare) Liturghia, aşa încât ea durează maxim o oră, se stă jos, se citeşte dintr-o carte tot conţinutul. Există însă şi în ortodoxie voci care cheamă la o scurtare a Liturghiei, mai ales că oamenii stau în picioare.
Trebuie spus că Liturghia ortodoxă este ceva cu totul diferit de accepţiunea occidentală a Mesei. La noi Liturghia e închinare, rugăciune, îngenunchere, cântare omofonă, ascultare a Scripturii, invocare împreună a Sfântului Duh, mişcare liturgică spre ceruri, procesiune către Răsăritul cel de Sus. Caracterul static de masă rotundă în care oamenii se închină unii la alţii, prezent în orientarea catolică spre apus a celebrantului, lipseşte cu desăvârşire la noi. Liturghia urneşte lumea spre Împărăţia lui Dumnezeu, este un pelerinaj liturgic şi spiritual către ceruri, în care oamenii se împing unii pe alţii – cu sufletele (şi nu numai, sic) – spre porţile raiului. De asemenea orientarea tuturor – şi a preoţilor către răsărit, transformă Liturghia în catapultă şi berbec care sparge zidurile conformismului şi ale materialismului din noi, nu foc de tabără în jurul mesei altarului.
Acum câţiva ani, mă aflam la o masă cu un mare profesor de liturgică romano-catolic din Roma. După un pahar de vin, marele savant a devenit mai sincer şi a început să-mi reproşeze „fariseismul” ortodox, benevolent la adunările inter-creştine, profitând de burse şi de finanţări din occident, dar cerber al Tainelor şi intransigent acasă, impenetrabil alterităţii şi închis în propriile suficienţe. Mai precis, el reproşa ortodocşilor că nu dau Sfânta Împărtăşanie catolicilor, aşa cum ei fac cu cei de-ai noştri.
La o primă vedere este adevărat. Reprezentanţii ortodoxiei zâmbesc galant la pozele de grup, uimesc audienţa cu ceva discursuri cu iz patristic oriental, fascinante pentru raţionalismul pragmatic apusean, vorbesc deschis despre necesitatea unităţii creştine etc. Când ajung acasă, aceeaşi teologi devin atenţi la detalii şi limite, aspri în respectarea canoanelor, intransigenţi cu păcatul şi cu cei necredincioşi.
I-am răspuns cu un zâmbet dezarmant: pentru că Liturghia noastră înseamnă altceva pentru noi decât a voastră pentru voi. La noi, Liturghia este veşnicia răstignită în timp, cerurile revărsate pe pământ, inima Treimii bâtând jetfelnic în inima noastră, hrănirea cu Dumnezeul cerurilor, sfinţenia înfricoşată a raiului, cutremurul de fiinţă în faţa iubirii eterne, plânsul lui Hristos pe Ghetsimani cu lacrimi de sânge, rănile cele dumnezeieşti ale Mielului, lumina Învierii izvorând toată în sufletul nostru întristat până la moarte. Liturghia e toată Cruce cosmică, pe care s-au înfipt piroanele după ce au trecut prin carnea lui Dumnezeu.
Ortodoxia se pregăteşte plângând pentru hrănirea cu Dumnezeu. Postim, ne spovedim, facem rugăciuni, gândind ca sfinţii care le-au scris, ajunăm în acea zi, nu sărutăm, nu scuipăm după Împărtăşanie. Euharistia este Cerul vieţii noastre, lacrima lui Dumnezeu care ne curge din ochi, puterea de a învinge moartea din noi. Nimic magic, instituţionalizat nu poate încăpea în Liturghia în care Protos este Împăratul răstignit. Orice solemnitate este găunoasă, orice conştiinţă a propriei valori piere în faţa Înţelepciunii lui Dumnezeu, afectarea dominantă lipseşte, structurile de putere se desfiinţează, tupeul este condamnat la moarte. (Observaţi, n-am zis nimic despre cum e Liturghia la ei).
Şi apoi l-am întrebat: voi unde ţineţi azimele (pâinile nedospite) pentru Euharistie? Mi-a spus oarecum stânjenit: în sacristie avem câţiva saci, au termen de garanţie de un an de zile. La noi – am spus eu, prescurile sunt făcute cu o zi înainte de o femeie văduvă, fără bărbat, care cu rugăciune şi cu post le coace stropindu-le cu lacrimi, căci sunt icoana Maicii Domnului, din trupul şi sîngele căreia s-a născut Trupul şi Sângele lui Dumnezeu.
Profesorul a făcut ochii mari, şi-a înghiţit mărul lui Adam (şi la figurat), a dat din cap trist şi a spus: Mai e mult până departe...
http://www.doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu