Nădejdea ne mântuie!

Un frate, biruit de curvie, se afla săvârşind păcatul în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi, Îl îmbuna cu lacrimi şi rugăminţi pe Stăpânul său. Astfel făcând, înşelat de prearăul nărav, lucra păcatul. Apoi, după ce îl săvârşea, venea iarăşi la biserică. Şi privind chipul cel cinstit şi vrednic de închinare al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu lacrimi amare, zicând:
“Miluieşte-mă Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci mă apasă cumplit şi mă răneşte cu amarul plăcerilor. Nu am obraz, Stăpâne, ca să caut şi să privesc chipul Tău cel sfânt şi înfăţişarea cea mai presus de soare a feţei Tale, pentru ca inima mea, astfel îndulcită, să se veselească”.
Zicând aşa, ieşea din biserică şi iarăşi cădea în mocirlă. Însă nici atunci nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci iarăşi se întorcea de la păcat în biserică şi grăia altele asemenea către Domnul şi Dumnezeul iubitor de oameni, zicând:

“Doamne, pe Tine Te pun zălog de acum, că nu mai fac păcatul acesta. Tu numai iartă-mi, Bunule, câte Ţi-am greşit, dintru început şi până acum”.
Dar de câte ori făcea aceste făgăduinţe înfricoşătoare, se găsea din nou în păcatul său cel ticălos. Şi se putea vedea preadulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui nemărginită; căci îngăduia şi răbda în fiecare zi neîndreptata călcare de poruncă a fratelui şi nerecunostiinţa sa ticaloasă şi, din multă milă, cauta pocăinţa şi întoarcerea lui deplină. Căci nu doar un an a făcut aceasta, nici doi sau trei, ci vreme de zece ani şi mai bine.
Vedeţi, fraţilor, îngăduinţa nemăsurată şi nemărginita iubire de oameni a Stăpânului? Cum rabdă îndelung de fiecare dată şi se poartă cu bunătate, îndurând grelele noastre fărădelegi şi păcate? Se cuvine a ne cutremura şi a ne minuna de bogăţia milostivirii lui Dumnezeu; că fratele, după ce făgăduia şi se învoia să nu mai păcătuiască altă dată, se afla mincinos.

Într-una din zile, pe când se întâmplau acestea, după ce săvârşi fratele păcatul, veni în fugă la biserică, plângând, suspinând, jelindu-se şi silind milostivirea Bunului Stăpân să-l miluiască, pentru ca să scape din mocirla stricăciunii. Şi în timp ce Îl ruga pe iubitorul de oameni pe Dumnezeu, diavolul, începătorul răului şi stricătorul sufletelor noastre, văzând că nu izbuteşte nimic – ci pe acelea, pe care le împleteşte prin păcat, fratele le deşira prin pocainţă – i se arată fără de ruşine înaintea ochilor şi, privindu-l în faţă, strigă către cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos:

“Ce am eu a face cu Tine, Iisuse Hristoase? Mila Ta cea fără de margini mă biruieşte şi mă năruieşte; pentru că îl primeşti pe acest desfrânat şi stricat, care Te minte în fiecare zi, nesocotind puterea Ta. De ce nu îl arzi, ci rabzi îndelung şi îngădui? Că Tu eşti cel care îi vei judeca pe adulteri şi pe desfrânaţi şi îi vei nimici pe toţi păcătoşii. Cu adevărat nu eşti judecător drept, ci, acolo unde i se pare stăpânirii Tale, judeci strâmb şi treci cu vederea. Pe mine, pentru o mică greşeală a mândriei, de sus, din ceruri, m-ai prăvălit jos, iar acestuia, chiar de-i mincinos, desfrânat şi stricat, îi dăruieşti cu seninătate bunăvoinţa Ta, deoarece-i căzut înaintea chipului Tău. De ce Te numesc [oamenii] Judecător preadrept? Căci, după cum văd, şi tu cauţi din multă bunătate la faţa [omului] şi treci cu vederea dreptatea”. Acestea le zicea diavolul, pârjolit de multă amărăciune şi scoţând flăcări pe nări.
Apoi a tăcut. Şi de îndată se făcu un glas, ca din altar, zicând:
“O, diavole preaviclean şi pierzător, nu te-ai mai săturat de voia ta cea rea, că ai înghiţit întreaga lume? Încă şi pe cel ce vine la mila negrăită a îndurării Mele te repezi să-l apuci şi să-l înghiţi? Ai tu atâtea căderi de-ale lui încât să tragă în cumpănă mai greu decât cinstitul Sânge, pe care L-am vărsat pe Cruce pentru el? Iată, junghierea şi moartea Mea au iertat fărădelegile lui. Apoi, când vine la păcat, nici tu nu-l izgoneşti, ci îl primeşti cu bucurie; nu te scârbeşti de el, nici nu-l împiedici, nădăjduind să-l câştigi. Iar Eu, atât de milostiv şi iubitor de oameni, Care am poruncit întâistătătorului Meu Apostol Petru să ierte păcătosului de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi, oare nu voi ierta? Oare nu-l voi milui pe acesta? Adevăr zic ţie: pentru că aleargă la Mine, nu Îmi voi întoarce faţa de la el până când nu mi-l voi face moştenire. Căci M-am răstignit pentru păcătoşi şi mâinile Mele neprihănite pentru ei le-am întins pe Cruce, ca cel ce vrea să se izbăvească să găsească scăpare şi să se mântuiască. De nimeni nu mă scârbesc, pe nimeni nu izgonesc; de mii de ori în zi de-ar greşi şi de mii de ori de-ar veni la Mine, nu va ieşi de aici întristat. Căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”.
De cum s-a auzit acest glas, diavolul a rămas ţintuit, tremurând şi neputând să fugă. Şi iarăşi se făcu auzit glasul, zicând:
“Ascultă, amăgitorule, despre ceea ce zici, că sunt nedrept. Eu cu toţi sunt drept şi în ceea ce îl găsesc pe cineva, întru aceea îl judec. Iată, pe acesta tocmai l-am găsit în pocăinţă, întors, căzut la picioarele Mele şi biruitor asupra ta. Îl voi lua deci şi voi mântui sufletul lui, ca pe al unuia ce nu a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui, crapă de ciudă şi fii ruşinat!” Astfel fratele, cum era aruncat cu faţa la pământ şi se jelea, şi-a dat duhul. Şi, deodată, urgie mare ca văpaia focului a căzut peste Satana şi l-a mistuit.
Să învăţăm din aceasta, fraţilor, că milostivirea şi iubirea de oameni ale lui Dumnezeu sunt nemăsurate şi [să vedem] cât de bun Stăpân avem. Şi niciodată să nu deznădăjduim, nici să fim fără de grijă pentru mântuirea noastră.

Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire!

 Apoftegme din Pateric

Sursa:http://kiriakon.wordpress.com