Între “a munci” şi “a lucra”…

***

Lenea e aducătoare de păcate şi ea însăşi un păcat.
Sf. Părinţi ne avertizează că “omul fără ocupaţie e jucăria diavolului”. Creştineşte vorbind, se cade să ne arătam vrednicia printr-o activitate curentă, dar aceasta nu trebuie să fie un efort brut, orbesc, animalic; omul trebuie să aibă înţelepciunea de a nu se în-dobitoci muncind. Munca nu e o valoare supremă şi nici o valoare în sine. Simpla strădanie materială, dacă ne face să uităm de cele sufleteşti (“Noi muncim, nu gândim!”), devine mai degrabă păgubitoare pentru omenescul din noi. Nu cantitatea de sudoare ne arată vrednicia, ci calitatea roadelor activităţii noastre.
Limba română ne e, şi-n această privinţă, un bun sfetnic.
Despre omul care exagerează cu munca brută, pur materială, se spune că “munceşte ca o vită” sau că “dă în brânci muncind” (dar “a da în brânci” înseamnă tocmai a cădea în patru labe, a te face asemenea…patrupedelor!). Cel care ajunge “să nu-şi mai vadă capul de treburi” (ca Marta printre blide) pierde esenţialul (demnitatea cugetului şi legătura spirituală cu Dumnezeu). Munca fără gândire nu aparţine omului, ci vitei.

Să nu uităm, de altfel, că munca în sens fizic, câştigarea mijloacelor de subzistenţă “cu sudoare frunţii”, nu e, conform Bibliei, decât unul dintre rezultatele “căderii în păcat”. Iniţial, nu ca să robească muncind l-a făcut Dumnezeu pe om, ci ca să lucreze şi să păzeasca cele sfinte.
În limba română există două cuvinte care par să aibă – dar nu au – acelaşi înţeles. Este vorba de “a munci” şi “a lucra”. Traducătorii vechi ai Bibliei simţiseră corect diferenţa: “a munci” se aplică numai omului stricat de păcat; Dumnezeu nu munceşte, Dumnezeu ” lucrează” (“Şi s-a odihnit Dumnezeu de lucrul mâinilor Sale…”, “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez împreună cu El…”). Or, omul făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” e chemat să se ridice de la “a munci” la “a lucra”.
De altfel, cuvântul “muncă” (de origine slava) înseamnă, etimologic, “chin”, “suferinţă”. Din aceeaşi rădăcină (muka) s-au născut şi “mucenic”, “mucenicie”, “a mucenici”. În limba veche, caznele infernale erau numite “muncile iadului”. “A (se) munci” însemna, în mod obişnuit, “a chinui” pe cineva sau “a se chinui” pe sine. Uneori omul “se munceşte” singur, dar mai adesea “e muncit” de alţii; diavolul, mai ales, tinde “să-l muncească” pe om. Rareori se întâmplă, în limba veche, ca “munca” să capete un aspect nobil sau pozitiv. Ea este, de obicei, oarbă, chinuitoare şi stearpă, asociată curent cu robia (robul “munceşte”, omul liber “lucrează”).
“A lucra” vine din latineşte (lucro,-are), însemnând, la origine, “a câştiga”, “a obţine un profit”. E o activitate conştientă, producătoare de valori şi liber asumată. Din “a lucra” rezultă “lucrurile”, “lucrările” (operele); din “a munci” nu rezultă decât înmulţirea muncii cu ea însăşi (“muncile”, “muncirile”)…
Poţi să munceşti fără să gândeşti, dar de lucrat nu poţi lucra fără gândire. Problema noastră e astăzi (după lunga noapte comunistă, în care am fost îndoctrinaţi că “munca l-a făcut pe om”) tocmai aceea de a ne ridica, treptat, de la “munca” brută la “lucrarea” conştientă, de la robie la libertate, de la îndobitocire la re-umanizare.
Să fim activi, dar “lucrători”, nu simpli “muncitori”; să urmăm modelul divin, iar nu modelul bovin! Altminteri, riscăm să ramânem robi şi vite de povară ale istoriei, în timp ce popoarele “lucrătoare” vor prospera şi ne vor dispreţui de la înălţimea faptei luminate de gând.

Sursa:http://kiriakon.wordpress.com