Cine vrea poate să se ridice de pe
pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de
virtute! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu
de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi
tânjeşti spre Dumnezeu.
Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc
prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă,
rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul
prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă
aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că
trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să
lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta aceasta este atât de
mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i aşa, atunci
nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.
Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al
altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu
poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură
răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te
nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei
Hristos a pătimit atâtea pentru tine,
chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti
nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei
înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru
încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă
bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe
duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă
pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult?
Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai
trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o
viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?
Creatorul te-a făcut mai presus decât
celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător
al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni
fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor
iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi
dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai
sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor
iraţionale care se află în tine?
Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin
purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă
El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit
Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi
veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11,
44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui
Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară
care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul,
dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi
virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face
milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe
care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit
banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce
se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în
sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu
se mândreşte, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce
se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?
De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate
poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În această luptă
duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de
virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să
ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat
Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor
dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt
de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe
drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei
răi.
Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi
invidiază nu pe cei buni, ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi
înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în
stare de orice pentru interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii,
vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de conştiinţă pe ceilalţi.
Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru
că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu
este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept.
De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă, nedreptatea se
plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.
Atunci când vezi vreun om că trăieşte în
evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar
dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi
chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi
măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi,
pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă. Iar
atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de
poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi
slăvit de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă
ar fi stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl
aşteaptă iadul veşnic şi suferinţa neînchipuită.
Ce va câştiga cel care este bogat în
bani, dar sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar
este robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni,
dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi
despărţire pentru totdeauna de Domnul dătător de viaţă. Pentru că plata
păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în
Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 6, 23).
Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele
frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la
nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să
miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă
aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă
ce răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti
om bun şi milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu
toţi vorbesc despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea
cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel
neînduplecat de înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude.
Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că
firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa
alege altceva.
Aşadar, să nu spunem că cutare este bun
prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul
era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin
firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă
virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu
ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi
oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri
se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există
pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea
de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea
omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi
plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având,
bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că
suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire,
din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.
De aceea, să nu spunem că alţii ne
împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem
vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să
păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne
poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu
îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să
săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu
ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când
ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar
împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.
Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea
sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele
şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de noi şi ne împing
spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă creştinească şi
ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînţeles
că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înşine vreo
pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei.
Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza
purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul
Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă
să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1
Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva,
rudele şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor
îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi
Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcătoşi
ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca
lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna
multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu
numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea
virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este,
de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului
Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei
de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când
Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este
înfierat ca ucigaş de frate.
În lumea aceasta, oamenii răi şi
necucernici sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar
ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: Cu ce voi
asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care,
luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit
totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal. 5,
9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că
cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului
din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.
Pe vremea în care întreaga lume se afla
în necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era
drojdia şi cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să
aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat
nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa
a fost de calitate – o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul
Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi
erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.
Mai ascultă şi un alt exemplu, care
arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o
parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de
altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător, iar stăpânitorul
din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare, trăia
în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de
şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi
cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind
stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine
scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se de mâncăruri
nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare îşi
ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra,
pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său
vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu
6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are
puterea şi dreptul de a certa răutatea?
Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei
lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt
liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care,
dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru
împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de
importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata
libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri
ale Preasfântului Dumnezeu.
Vă voi dovedi deîndată, printr-un
exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un rege rău îi cere unui
supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege. Cum va proceda
omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi va
încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă
în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din
aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este
dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat,
care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar
purta, este în realitate un rob. Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar
pe cel pe care îl slujeşte în această viaţă, îl va sluji şi în
cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei veşnice, pentru că
deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut să meargă pe
drumul răutăţii.
Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un
om care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi
le-a încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi,
altuia doi, iar altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la
mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci
talanţi a folosit banii ca să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi
talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a primit un talant a
săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit înapoi stăpânul
său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei care
câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a
osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o
întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor (Matei 25, 30).
Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu
a cheltuit un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit,
ce se va întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru
săvârşirea de rele? Dacă acela a fost aruncat în întuneric, ce se va
întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim departe de virtute, cu
toate că avem toate condiţiile să devenim buni?
Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar
ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de virtute, sunteţi cu toţii
plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există clerici nevrednici – ştiu
lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar
pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic,
dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi
foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean. Oamenii care
duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni
Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul
lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul
vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol
şi pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda
clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor
clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic
pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată.
De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe
care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat,
pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a
preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi
judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu
măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie
să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i
judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea
păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate
acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi
judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi măsură cu
care măsurăm.
Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc
sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este. Ce spune Evanghelia?
Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine
sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte,
pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi
evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum
este scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat
credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă
pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în
sânul Bisericii. Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi
cei lipsiţi de evlavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor.
Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care
le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii
(lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.
Smintelile trebuie să vină, spune
Domnul. Oare din cauza spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să
nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul.
El le-a prezis pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să
urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în
această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele nu aveau să mai
fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.
„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli
s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar ieşi Domnul
mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos nu
ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii
oameni plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care
este atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli.
Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o
astfel de proorocie.
„Şi de ce nu îi şterge de pe faţa
pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să
nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă
numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul. De
altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre
noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne
pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea
celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de
faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele semenilor
noştri, ci pentru ale noastre.
De aceea, să ne abatem fără întârziere
de pe drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al
virtuţii, pentru că astfel, şi în această viaţă trecătoare vom avea
binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile
nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur
http://luminaortodoxiei.com/ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu