Virtuţile nu aduc o recompensă, ci sunt plata pentru smerenie.
Această idee o întâlnim la sfinţii
părinţi. Imaginaţi-vă că această idee este o ploaie, şi v-aş îndemna să
staţi sub ea, ca sub un duş rece.
Sau imaginaţi-vă ce este o grindină, şi
de asemenea, staţi sub ea. Fie ca acestă grindină să ne lovească peste
cap. Doar ne dorim foarte mult să ne mândrim cu propria persoană. Şi cu
ce să ne mândrim mai mult, decât cu virtuţile noastre. Dar virtuţile,
ne pot pava calea spre iad, dacă înfăptuind fapte bune, nu dăm dovadă şi
de smerenie. Pentru omul mândru este mai bine nici să nu aibă fapte
bune vizibile, căci dragostea pentru sine cu totul îl va pierde.
***
Toate acestea se văd foarte bine după
cum se face milostenia. Sau mai degrabă, sub acea formă a ei, care
poartă numele romanului Mecena sau şi mai nou este numită şi
„sponsorizare”.
La un om bun, chiar şi răul este
amestecat cu binele, iar la cel rău nici binele nu-i bun de nimic.
Calitatea milosteniei nu depinde de cantitatea ei, pe cât de puritatea
(sau impuritatea) inimii, celui ce o face. Spre exemplu, fiind după
modul său de a fi materialist, sponsorul (mecenatul), va dori să poată
„pipăi” şi simţi rezultatul faptelor sale bune. Deci, va dona pentru
construcţiile din piatră. Doar e puţin probabil să primească aceeaşi
satisfacţie de la stomacul plin al cuiva, sau de la viora, din mâna unui
geniu tânăr.
Geniul azi a cântat şi s-a uitat, cel
flămând azi mănâncă - şi mâine iarăşi vrea. Iar clădirea construită cu
banii tăi, îţi stă în faţă deja pentru toată viaţa. Al meu e acest bun,
de parcă ar spune.
Dacă donatorul e unul ce se laudă
singur, el va dori ca numele său să perpetueze neapărat şi pe o placă,
ca şi cum Dumnezeu nu vede, sau nu mai ţine minte. Şi o medalie sau în
cel mai rău caz o diplomă îşi va dori, pentru a putea relata şi altora
despre eveniment. Fotografii de la eveniment cu precauţie sunt ataşate.
După credinţa noastră foarte slabă,
donatorul (sponsorul), nici nu-şi închipuie, că banii săi nu ar fi
primiţi. Dar acest lucru, ar fi cu adevărat un duş rece şi real pentru
persoana care consideră cu încredere, "de o sută la sută", că totul
poate fi cumpărat şi vândut, inclusiv şi Biserica, dacă i s-ar spune
"Luaţi banii, vă rog".
- «Cum adică să-i iau?! Vreţi să spuneţi că nu aveţi nevoie de bani? Aici sunt foarte mulţi!»
- «Avem nevoie, dar nu de la dvs. Luaţi-i»
Iată aceasta ar fi o mică Judecată de
Apoi! În una din vieţile sfinţilor se relatează "Un cuvios a respins
milostenia unui bogătaş, zicând: această mâna s-a ridicat împotriva
propriei mame. Acum, din ea, Dumnezeu în veci nu va primi nimic." S-a
întâmpat cazul cu mult timp în urmă. Dar a citit relatarea un om bogat
modern, şi pe loc s-a schimbat la faţă. El spera doar la proprii bani,
crezând că vor fi luaţi mereu. Dar acum şi-a dat seama că nu
„întotdeauna”. Din aceast momemt a înţeles că sunt necesare cu adevărat
fapte bune, dar nu doar obişnuinţa de a cumpăra tăcerea propriei
conştiinţe.
***
În genere, să poţi să dai e o abilitate
mare. Toată lumea ştie că există aşa oameni de la care nici chiar o
cutie de chibrituri, nu ai vrea să iai. Şi asta de atât că nu există
iubire şi smerenie în facerea faptei bune. Faptul că cel ce cere şi ea
ajutor trebuie să se smerească, o cunosc toţi. Dar faptul că şi cel ce
dă, trebuie să se smerească nu este prea clar pentru mulţi.
Dacă aş fi personajul lui Andersen Ole
Lukkoye aş fi învârtit umbrela mea magică deasupra oricărui bogătaş cu
unul şi acelaşi vis. Ar fi fost un vis despre faptul că nimănui nu-i mai
trebuiesc banii tăi, că nimeni nu te m-ai invidiază şi nimeni nu mai
cere şi nu mai ia de la tine nimic. Adică stai pe conturile tale bancare
şi mănâncă-le în singurătate. Mai mult oricum nu ai ce face cu ele.
După aşa un vis, se va trezi omul nostru
şi-şi va aduce aminte că în afară de un iaht nou şi o blană pentru
amantă, ar trebui ajutaţi tinerii savanţi şi compozitori, iar invalizii
au nevoie de scaune cu rotile, şi mai există mame singure, care nu pot
să achite plata pentru grădiniţă. Toate aceste moduri sunt aşteptate şi
până când sunt gata să fie primite. Dar să te mândreşti cu ele nu este
posibil, căci nu sunt investiţii de capital. Şi mulţi dintre cei, care
au nevoie de ajutor sunt gata să se roage cu lăcrimi pentru binefăcător.
Iar la judecata de Apoi toate acestea deja nu vor mai fi.
***
Şi rugăciunea, şi postul,şi milostenia,
toate sunt metode prin care se poate jertfi ceva. Ele trebuie aduse
Domnului cu credinţă şi fără de mândrie, adică nu aşa cum a făcut-o
Cain.
Iar numele tău mai bine să rămână necunoscut. Deoarece le facem în numele Domnului, iar Dumnezeu pe toate le vede.
Nu ar fi rău să memorăm că ”ce este
măreţ în faţa oamenilor, urâciune este în faţa lui Dumnezeu», şi deci să
nu ne fălim cu faptele noastre, tot noi atribuindu-le şi valoare.
Dumnezeu toate le va aprecia la timpul cuvenit.
Şi nu doar pentru biserică ar trebui să
jertfim, căci spus este despre unele clădiri „nu va rămâne aici piatră
pe piatră”, dar şi de atât că şi omul este o biserică. Să hrăneşti un
om, e tot să susţii o Biserică. Să îmbraci un om, e să înfrumuseţezi
această biserică. Să înveţi un om, e ca şi cum să luminezi o biserică şi
să-l speli după o lungă pusteire.
Să-i dai posibilitatea să înveţe unei
persoane talentate, este un lucru greu de transferat în limbajul
cifrelor şi analogiilor. Iar în timpurile de mai demult era considerat
ca o faptă bună să-i strângi zestrea unei fete sărace, ca să o ajuţi să
se căsătorească. Sau să ajuţi un bătrân să-şi petreacă ultimile zile nu
în grig şi lipsuri, dar înconjurat de căldură şi grijă.
Câte modalităţi ar mai fi de a face cu
adevărat o faptă bună, în afară de procurarea marmurei pentru scara
administraţiei eparhiale.
Şi imediat să uităm, să uităm orice
lucru bun, chiar după ce s-a săvârşit. Aşa că dacă ai făcut ceva în
numele lui Hristos, şi nu de dragul vanităţii, şi ai fi fost întrebat
"ai ceva făcut bun după suflet?", tu sincer să răspunzi : "Nimic bun
încă nu am reuşit să fac! "
Articol apărut în original pe siteul
www.pravoslavie.ru
http://luminaortodoxiei.com/ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu